Stateam intre doua scaune, intre doua persoane cunoscute. In rest eram inconjurat de fete cunoscute care poate nu ma placeau si nu le placeam, care poate ma iubeam si le iubeam, care poate aveau un sentiment fata de mine dar eu aveam total inversul lui. Asteptarile mele cresteau si se inmulteau pe minut ce trecea, pe kilometrul parcurs parca tot mai mult, si mai mult, si mai mult. M-am trezit ca vreau ceva dar nu mi s-a clarificat prea pur si lin. Cunosteam situatia si locul, cunosteam timpul si programul, cunosteam cine ce, dar nu cunosteam intentia lor si nici pe a mea prea bine.
M-am trezit pe o barca dusa de valuri, pe o barca unde 4 vasleau si unul statea in mijloc. O barca dusa de valuri dar dirijata de noi, valuri mari si mici, pietre cat “un rinocer” si un “taur” ne ocoleau. Eram piratii raului. Zambeam unul catre altul, dadeam strigate de biruinta ca sa se auda peste tot unde mergem ca am stapanit valurile. “Parca suntem in amazon, lipsesc crocodilii” zicea unul dintre noi. Dar strigatele continuau. Sentimentul de egoism a disparut in barca, s-a inecat in rau. Doreai ca cel de langa tine sa fie bine. Unitatea de a stapani valurile, de a opri barca, de a te uda si a-l face pe cel de langa tine sa se simta bine si sa il protejezi, toata aceasta dorinta s-a vazut in ochii fiecaruia.
Sensibilitatea si frumusetea fetelor i-a salvat si pe ei, dorinta de viata i-a ridicat la suprafata. Viata a trecut prin fata ochilor, a fi speriat nu insemna pentru ei nimica.”Nu am fost toti asa ca trebuia sa ne scoatem cumva sa fim toti” asa a povestit unul dintre salvatori. Baietii au uitat de egoismul lor, de “nimicul” lor si de plutirea timpului pe langa ei. Au trecut printre stanci si vai, s-au salvat iar urmatoarele zile au fost mai binecuvantate decat se credeau. Impreuna zambeau, impreuna strigau unul la altul, impreuna erau fericiti si se priveau. “Da te-am salvat…Da m-ai salvat….Ma bucur ca esti langa mine,…Si eu ma bucur ca esti langa mine” puteai citi in ochii lor. Unitatea a inceput sa creasca.
Unitatea masculina a iesit la suprafata. Nu contabilizai metrii parcursi cand stiai ca prietenul tau din camera cealalta are probeleme. Nu te interesa ca erai prea ud pentru a mai fugi in ploaie dupa ei. Nu te interesa ca lumea se uita ciudat la tine cand il strigai dupa nume si nu auzeai nici un raspuns. Unitatea masculina a invis din nou raul. Unitatea lor s-a vazut in pasii urcati pe munti si picioarele goale in apele prea reci pentru a sta mai mult de un minut. Unitatea lor a iesit la suprafata pentru a salva si a fericii pe cei din jur. Salutul de pe hol si un zambet iti insenina inima. O baie pentru 40 de baieti erau indeajuns. O barca pentru 40 de baieti era indeajuns. Un teren de fotbal pentru 40 de baieti era indeajuns. 2 intalniri pentru 40 de baieti era indeajuns. 6 zile pentru 40 de baieti era indeajuns pentru a-i uni si a-i sensibiliza pentru a salva, a iubi, a calca pe mandrie, a zambi, a trai, a ridica mainile. 4 zile au ajuns pentru a ierta si a fi iertat ?
Sensibilitatea fetelor a adus frumusetea zilelor, prezenta lor in sala faceau peretii sa zambeasca de culoare. Vocile lor rasunau dincolo de munti. Au aratat ca se poate sa stai 3 zile si 2 nopti impreuna intr-o mansarda, au aratat ca 40 de fete pot sa stea impreuna. Au aratat ca sunt mai sensibile si mai putin mandre de sine ca sa-si calce mandria si rusinea in picioare si a cere iertare baietilor badarani, care poate au gresit si nu au bagat de seama. Iertarea a fost ce a sensibilizat pana la urma si cel mai dur baiat. Iertarea un factor care inradacineaza relatiile.
Dimineata toti s-au trezit cu greu dupa o ultima seara mai “grea” unde toti zambeau si radeau si se simteau bine. Persoanele care imi erau necunoscute de intentiile ascunse acum erau senine, erau fericite, aveau fetele colorate si doritoare de o unitate pe o durata lunga.
Prioritatile s-au schimbat, ploaia a avut si ea un rost. Cei care pana acuma se salutau cu greu pe hol acum abia puteai sa ii desparti.
Aceasta a fost tabara de la Suncuius cu ei, cu tinerii de la Centrul Crestin Betania, cu prietenii mei.
